Există povești frumoase care nu pornesc din biblioteci, ci din câmp.
Din case în care nu se vorbea răspicat despre „potențial”, ci doar despre supraviețuire.
Cartea De la sărăcie la extaz este una dintre ele. O carte care nu cosmetizează nimic și care nu încearcă să transforme trecutul într-un exercițiu de motivație.
Autoarea, Sarina, vine din Bărăgan – un spațiu care nu a produs mituri culturale, dar a produs multe caractere. Orașul Lehliu Gară este locul în care viața nu are timp de metafore, iar rușinea se învață mult prea devreme. Sau a fost, căci s-a schimbat statutul odată cu valul modernizărilor.
Cartea Sarinei nu este despre succes, ci despre asumare. Despre ce rămâne din tine după ce înțelegi că nu vei fi „salvat” de nimeni. Rămâne cea mai puternică parte a omului, de care se va agăța la fiecare pas.
Cartea nu este un titlu triumfalist.
„Extazul” despre care vorbește nu are legătură cu reușita financiară sau cu validarea socială, ci cu momentul în care nu mai fugi de tine, cel din trecut. Este o carte despre muncă, despre lipsuri, despre familii imperfecte și despre felul în care memoria personală devine, fără să vrei, material literar. Așa cum spuneam la început – din câmp. Din nimic.
Sarina scrie direct, fără a solicita literar cititorilor vreo empatie. Nu își justifică personajele reale și nu își explică alegerile. Tocmai de aceea, cartea funcționează. Pentru că nu caută să placă. Caută să fie adevărată.
Într-un peisaj editorial în care autobiograficul este adesea diluat până la irelevanță, De la sărăcie la extaz rămâne o mărturie. Una care vorbește despre România profundă fără nostalgie și fără dispreț. Doar cu multă luciditate.
Această carte nu ne va învăța cum să reușim. Ne poate învăța cum să nu ne mai mințim în legătură cu drumul nostru.
Iar asta, uneori, e mai valoros decât orice rețetă de succes.
