Gasim atatea articole pe internet, la intamplare, si ne trezim uneori ca citim pana la capat despre o carte, pe care nici macar nu planuiam s-o citit. Mai mult, de care nici nu stiam ca exista.
Așa am pățit cu un text publicat pe blogul Ștefaniei Sarina Oprea, despre romanul Castelul din Carpați de Jules Verne.
Cartea, apărută în 1892, este probabil una dintre cele mai neobișnuite aventuri literare ale celebrului autor francez. Și nu pentru că se petrece în Transilvania, nici pentru că vorbește despre castele, legende și spaime locale, ci pentru că Jules Verne nu a ajuns niciodată în România.
Și totuși, citind romanul, ai impresia că a fost aici.
Autoarea Ștefania Sarina Oprea pornește exact de la această contradicție. Cum reușește un scriitor să descrie un loc pe care nu l-a văzut niciodată? Și de ce, uneori, literatura pare să înțeleagă un spațiu mai bine decât o face realitatea?
Articolul nu urmărește firul clasic al unei recenzii. Nu rezumă cartea capitol cu capitol și nici nu încearcă să stabilească dacă romanul este „bun” sau „rău”. În schimb, se oprește asupra câtorva detalii care spun ceva despre Jules Verne și despre felul în care funcționează imaginația unui mare povestitor.
Primul dintre ele este ciobanul Frig, unul dintre personajele care deschid romanul. Om simplu, legat de munte și de ritmurile naturii, Frig pare să știe lucruri pe care ceilalți nu le observă. Citește vremea după oi, citește neliniștea muntelui și simte că ceva s-a schimbat la castelul despre care toți credeau că este pustiu, doar privindu-l din depărtare.
Apoi vine castelul însuși.
La început pare o poveste gotică în toată regula: fum misterios, superstiții, sate izolate și oameni care se feresc să urce pe munte. Numai că Jules Verne al nostru are alte planuri.
Treptat, romanul alunecă dinspre mister și folclor către tehnologie. Tipic autorului. În locul fantomelor apar invenții. În locul magiei apar mecanisme. În locul supranaturalului apare mintea unui om suficient de inteligent încât să creeze iluzia lui.
Aici se vede cel mai bine autorul francez, aici apare tușa personală inconfundabilă.
Omul care a imaginat submarine, călătorii pe Lună și lumi imposibile înțelege foarte devreme ceva ce ne preocupă și astăzi: tehnologia poate recrea prezența, dar nu poate înlocui pierderea.
Poate cea mai interesantă observație din articol privește însă România lui Jules Verne.
O Românie construită din hărți, relatări, cărți și povești auzite de la alții. O Românie cu nume deformate, cu detalii uneori greșite și cu o geografie filtrată prin imaginația occidentală.
Surprinzător însă atmosfera rămâne recognoscibilă.
Literatura nu lucrează cu exactitatea unui topograf, ci lucrează cu impresii, simboluri și emoții. Acestea rezistă mai bine decât precizia.
Textul Ștefaniei Sarina Oprea vorbește despre Castelul din Carpați, dar și despre altceva: despre felul în care citim literatura veche astăzi. Aceasta nu mai este un obiect de muzeu.
Iar Jules Verne, la mai bine de un secol după ce și-a imaginat România dintr-un birou francez, încă reușește să ne facă să urcăm spre castel împreună cu personajele sale și să ne întrebăm dacă ceea ce vedem este vrajă, tehnologie sau pur și simplu o poveste bine spusă.
Probabil ultima variantă.
Citiți cartea “Castelul din Carpați”, scrisă de Jules Verne.
